Sunt un om sensibil și puternic în acelaşi timp. Îmi place viața și tot ceea ce mă înconjoară, fiecare eveniment fiind pentru mine o provocare. Din acest considerent încerc să fac lucrurile din viaţa mea cât mai bine. Este adevărat că sunt unele lucruri pe care le fac bine şi îmi ies, altele însă mai puțin bine, dar de fiecare dată încerc să mă autodepăşesc fiind mânată de perfecţiune.
De doi ani viaţa m-a purtat prin labirintul încercărilor fiind la limita suportabilităţii. A fost o conjuncture nefastă dar ideală de a cunoaşte mai bine colaboratorii, apropiaţii şi prietenii dar şi pe cei pe care i-am ajutat în momente dificile din existenţa lor. Am fost surprisă de atitudinea laşă a unora dintre ei, de a părăsi scena “prieteniei”. Ar fi nedrept să nu recunosc că am avut alături însă cunoscuţi, colegi din clasele primare, corporatişti şi oameni din agribusiness de la care chiar nu aşteptam mai mult de o încurajare. Ei s-au alăturat campaniei umanitare de donare de sânge şi au făcut-o cu tot sufletul lor. Acestor OAMENI ADEVARAŢI, colegi, colaboratori şi parteneri de business trebuie să le mulţumesc din adâncul inimii cu toată consideraţia. A fost în tumultul problemelor o lecţie de viaţă care mi-a demonstrat că pilonul pe care sunt construită este totuşi unul solid. Dorința de a găsi răspunsul la această situaţie de fapt mi-a oferit şansa de a înţelege că viaţa este un puzzle compus din piese mici şi diferite. Ciudat este că nu ştim niciodată care este următoarea piesă ce trebuie adăugată în acestă pigtogramă şi nici piesele care ies din joc. Pe de altă parte am învăţat că există lucruri şi persoane de neînlocuit. În viaţă, dacă pierzi pe cineva iubit, pierzi o parte din tine, parte pe care nu întotdeauna reuşeşti să o regăseşti ori să o înlocuieşti. La fel ca în puzzle, fără o anumită piesă, indiferent care este aceea, jocul este incomplet.
Cu trecerea timpului, exact ca şi sănătatea, piesele din puzzle-ul vieţii nu mai sunt la fel de puternice, devenind uzate însă mult mai valoroase, ca nişte bătrâni. Bătrâni cărora viaţa le-a stors toată strălucirea şi le-a supt orice strop de tinereţe. Ei apar în ochii noştri ca nişte nestemate pe care trebuie să le ştergem de praf uneori şi de care trebuie să avem cea mai mare grijă. Deşi stricate, acele piese sunt cu adevărat de nepreţuit, cu o valoare sufletească inestimabilă, ca o ultimă imagine a bunicilor într-o fotografie de familie.
Partea cea mai grea în acest puzzle al vieţii constă în faptul că nu avem nicio cutie cu imaginea finală, după care să ne ghidăm. Puzzle-urile obişnuite au pe cutie o poză, pe care trebuie să o realizezi. În viaţă însă nu putem defini această imagine finală a puzzle-ului, căci ea diferă de la persoană la persoană, întruchipând poate, abstract, simboluri, scene, culori sau oameni. O mare diferenţă dintre un puzzle adevărat şi un puzzle al vieţii este că cel din urmă este făcut o singură data iar în final va rămâne aproape întotdeauna incomplet. Rămân undeva, acolo, goluri ce nu mai pot fi umplute, regrete, persoane pierdute, visuri neîmplinite. Poate, adevăratul puzzle nu e gata decât după aparenta mare dezasamblare, moartea, sfârşitul vieţii pământeşti, al marelui puzzle numit eternitate. Sau poate e doar un joc cuprins în alt joc, la o scară pe care fiinţa umană încă nu-l poate percepe. Cu tristeţe spun că rând pe rând am pierdut în numai trei luni şi jumătate piese importante din puzzle-ul meu. Pe lângă marea durere, ceea ce mi-a rămas este să reconstruiesc pictograma din marele puzzle al vieţii fiind un OM mai bun, mai frumos, cu suflet curat, respectând învăţămintele, sfaturile şi memoria lor.