Poate cea mai importantă lecție pe care am învățat-o de la părinţii mei este respectul pentru muncă şi pentru semeni. Sunt elemente esenţiale deprinse în cei 7 ani de acasă, când familia mă angrena în ucenicia unor activităţi mărunte: să o ajut pe mama la prăjituri – ţinând de castron, să fac ordine la jucării sau la cărţi sau să aduc în sacoşica mea mică o pâine, atunci când mergeam cu părinţii la cumpărături.
În timp, am mai învăţat că niciodată nu trebuie să te plictisești sau, mai exact, să nu pari plictisit. Am înţeles logica acestui lucru la maturitate, atunci când persone dragi mie au ieşit la pensie. “Va veni un moment când nu vei avea nimic de făcut și fiecare secundă care va trece o să-ți pară infinită, în timp ce priveşti în abis. De aceea nu trebuie să pierzi niciodată legătura cu munca, indiferent dacă ţi-ai înterupt activitatea profesională sau nu. Un proverb vechi spune că: dacă te uiți prea mult în gol, va trebui să-l şi lustruiești”, îmi spunea tata.
La vârsta majoratului mi-am asumat că trebuie să privesc spre maturitate cu maximă responsabilitate şi seriozitate, gândind că munca te perfecţionează şi te înnobilează, în acelaşi timp.
Spuneam în cadrul unui eveniment dedicat femeilor că activitatea de jurnalist este una nenormată. După o zi de muncă, activitatea continuă până la 2-3 noaptea chiar şi mai târziu, practic până la ora la care finalizezi materilalul pentru publicare. Dacă materialul este aşa cum ţi-ai propus, după ore întregi de muncă, spun fără pic de ipocrizie că sunt o persoană fericită. Mă simt un om împlinit prin munca şi dăruirea mea profesională. Am învăţat având ca exemplu partenerii mei corporatişti mult mai tineri decât mine, în schimb extrem de devotaţi şi implicaţi în activitatea agricolă, deloc uşoară.
Nu vreau să ofensez pe nimeni, dar în prezent în afară de locurile de muncă în companiile multinaţionale care sunt abgradate la adevărata economie de piaţă, restul forţei de muncă sunt în vânzări de criptomonede sau la chioșcurile cu înghețată sau magazinele deschise în mallu-uri.
Am întâlnit în comerţ oameni tineri plictisiţi, pentru care contrastul dintre demnitatea pe care o merită și monotonia lipsită de sens a oricărei sarcini este evidentă. “Da, spunea un tânăr…eu mă cam plictisesc, la muncă, pentru că nimeni nu intră în magazin!” Am constatat însă că nu făcea nimic în sensul de a atrage clienţii şi de a vinde marfa. O altă persoană, fără o pregătire specială îşi manifesta dorinţa de a lucra ceva mai uşor la birou…”dacă se poate”.
Din aceste exemple am înţeles cât de adevărată este afirmaţia din zilele noastre că trebuie să dai angajatului salariu ca să vină la serviciu, dacă mai vrei să şi muncească trebuie să îi dai ceva în plus.
În contrapartidă, însă, stau cei care neagă plictiseala, cei care găsesc întotdeauna ceva de făcut, adevărații credincioși în etica muncii, suflete frumoase care reușesc să descopere ceva special chiar și în cele mai nereprezentative joburi. În această categorie aş înscrie o tânără care avea studii doctorale, dar care curăța tastatura unui calculator, nefiind ofensată de această activitate.
O altă tânără drăguță, vânzătoare într-un magazin, a afirmat că mereu găsește ceva de făcut: “asta ține de principiile profesionale și de faptul că ești acolo să muncești şi să-ţi întreţi locul unde îţi desfăşori activitatea”. Este evident că inamicul nefast al unor angajați, plictiseala pe care nu o pot evita și care le distruge sufletul este din păcate un trend al zilelor noastre.
Se disting astfel două categorii, a oamenilor devotaţi muncii lor indiferent de satisfacţia materială şi a celor care se victimizează şi sunt răpuşi de plictiseală şi de lene.
Şi atunci vă întreb, ca angajator, ce salariu poţi da pe plictiseală şi pe lene…există oare un target pentru cele două?