Agricultura a fost şi va fi activitatea de bază a omenirii pentru simplul motiv că ea asigură hrana, atât de necesară nouă. Statisticile mondiale trag un semnal de alarmă asupra declinului general legat de productivitatea sectoarelor agricole, reflectat în lipsa acută alimente şi creşterii costurilor acestora.
Evoluţia civilizaţiei umane a adus după sine, într-o ordine firească şi dezvoltarea agriculturii, având la bază mecanizarea proceselor de producţie, chimizarea, irigarea, electrificarea şi introducerea de noi soiuri de hibrizi pentru plante şi rase de animale de o calitate şi productivitate ridicată.
Astăzi, jumătate din populaţia globului activează în agricultură, dar există mari diferenţe între modul de practicare a acesteia în diferite zone ale planetei. În ţările în curs de dezvoltare, aproximativ 90% din populaţia activă lucrează în agricultură. În fermele de profil, oamenii produc hrana necesară familiei, iar micul surplus îl vând. În antiteză, în ţările dezvoltate şi industralizate ale lumii (SUA sau Marea Britanie) doar 2% din populaţie activează în agricultură. Cu toate acestea, datorită înaltei eficienţe şi tehnologiilor ştiinţifice, ei sunt marii jucători şi exportatori de produse agricole.
Extrapolând subiectul, putem aprecia că România nu face parte din rândul ţărilor nevoite să facă importuri substanţiale de hrană. Având o configuraţie geografică climaterică favorabilă dezvoltării agriculturii, ţara noastră are potenţialul de a satisface necesităţile de hrană şi alimente pentru o populaţie de două ori şi jumătate, sau chiar triplă faţă de cea existentă în prezent.
În perioada post-decembristă, datorită proastei gestionări a retocedării pământurilor, dar şi a lipsei unor măsuri exacte şi eficiente de promovare a agriculturii, România s-a aflat în situaţia paradoxală de a importa, şi nu de a exporta, aşa cum ar fost normal. Sigur, legile 18/1991 şi 1/2000 au constituit acte de justiţie în restituirea pământului şi a terenurilor agricole foştilor proprietari. Cu toate acestea, retrocedarea terenurilor a avut şi multe efecte negative, în detrimentul celor pozitive. A fost un început bun al reformei, însă fără o politică fermă şi coerentă, care să gestioneze situaţia nou creată.
În prezent, în loc să valorificăm la maxim potenţialul agricol, noi îl neglijăm, iar consecinţele duc nemijlocit la scăderea nivelului de trai, asta şi datorită faptului că proprietatea funciară este foarte fragmentată. De aceea, este nevoie urgentă de o campanie mediatică, informativă, bine intenţionată, care să convingă agricultorii de efectele benefice ale asocierii lor şi de necesitatea comasării terenurilor pentru a obţine beneficii reale. Ca o cutumă a regimului comunist, termenul de “cooperativă” are o rezonanţă negativă în mentalitatea agricultorilor noştri.
Legiuitorului îi revine responsabilitatea deplină de a oferi facilităţi legislative celor care înţeleg termenul de asociere. Astfel, printr-un management coerent, prin soluţii tehnice şi organizatorice specifice, dar şi prin asociere, agricultorii au şansa reală de a implementa o agricultură modernă şi performantă. Concluzionând, putem începe campania mediatică cu îndemnul: asociaţiile agricole sau cooperatiste, metoda sigură de dezvoltare a unei agriculturi performante.