Interviu cu domnul Marian Nazat – avocat, scriitor și publicist
– Cum s-a schimbat perspectiva dumneavoastră asupra adevărului judiciar după ce ați făcut tranziția de la procuror la avocat?
– În niciun fel! Cum adevărul judiciar se stabilește (când nu e măsluit!) pe baza probelor, perspectiva nu se schimbă, indiferent de roba pe care o îmbraci! Numai că exercițiul acesta presupune, întâi de toate, onestitate profesională, însă, din nefericire, deceniile din urmă ale istoriei noastre judiciar-penale au însemnat ignorarea ticăloasă a sintagmei fără de care justiția se transformă în injustiție. Așa se explică „parteneriatul” dintre procurorii și judecătorii încârdășiți în „câmpul tactic”, cu ordin de la stăpânire, desigur! De aici și până la aplicarea cinică a unui aforism vechi de două mii de ani al chinezului Mencius – „Unde există voința de a condamna, există și probe” – n-a mai fost decât un pas. Prin urmare și-așa deci, „nu contează ce ai făcut, contează ce spunem noi că ai făcut”, ca să-l citez pe maleficul general Coldea.
– Care este cea mai mare vulnerabilitate a justiției românești în prezent, față de perioada în care v-ați început cariera?
– Vast răspuns… Păi, eu mi-am început cariera în 1987, când România trăia într-un alt regim politic față de cel instaurat în 1989, iar diferențele de fond sunt cu ghiotura, așa cum le-am expus concis în cartea mea Am fost cândva procuror. Dar ca să vă răspund, cea mai mare vulnerabilitate a justiției băștinașe o constituie vârsta primejdios de scăzută a corpului magistraților inamovibili, cu inerentele consecințe, deloc de neglijat! Dimpotrivă, căci una e să fii judecător la 25 de ani și alta la 40! Tinerețea este și va fi de-a pururea excesivă, tumultuoasă, necoaptă, inconstantă, calități ce se transmit implacabil și hotărârilor judecătorești. Voi susține, oriunde și oricând, ca „onorabilii” să fie unși în scaunul sacrosanct abia după un stagiu minim de opt ani ba de procuror, ba de avocat, deși teoria mea nu-i defel infailibilă. Da, întrucât ca procuror sau ca avocat deprinzi proastele obiceiuri ale acuzării ori ale apărării și le vei căra cu tine și mai departe…
Apoi, o altă vulnerabilitate, ce decurge din prima, este inexistența modelelor, a profesioniștilor cu vechime, de la care discipolul să învețe lecția măsurii și care să-i strunească excesele judiciare.
În fine, o altă vulnerabilitate este lipsa culturii umaniste a magistraților, fără de care n-ai cum să înțelegi omul în toată măreția și nimicnicia lui. Or, ca să-ți judeci semenii, obiectiv și imparțial, e obligatoriu să-i cunoști cu adevărat, ajutat de paginile cărților, indispensabile unui act de justiție de calitate.
Conchid, recomandându-le cititorilor revistei dumneavoastră, celor curioși, bineînțeles, să caute în volumul meu Spovedania unui avocat, răspunsul pe larg la această întrebare.
– Cum gestionați conflictul dintre datoria profesională de avocat și propriile convingeri morale în cazurile extrem de controversate?
– Mai simplu decât vă imaginați – nu am intrat niciodată în cauzele care contraveneau propriilor mele convingeri, nu numai morale, ci și juridice! Sau în care simțeam că sunt incompatibil cu posibilul client. Au existat chiar și situații în care am refuzat să acord asistență juridică din cauza antipatiei stârnite de magistratul învestit să soluționeze dosarul, de dezgustul resimțit în prezența acestuia.
O remarcă, totuși, țin să o fac – evitați să mai folosiți expresia „cazuri extrem de controversate”! Cine stabilește că un caz este controversat sau nu? Întotdeauna, cineva are interesul de a încerca să influențeze opinia publică în abordarea unor asemenea cazuri și de aici manipularea ei, uneori obscenă de-a dreptul. Desigur că acțiunea de dezinformare are ca finalitate influențarea magistraților în stiloul cărora va sta verdictul definitiv în speța mediatizată cu scop anume!
– Reprezintă scrisul o formă de evadare din lumea juridică sau este doar un mod elegant de analiză a degradării societății?
– Nu, nicidecum! Scrisul reprezintă o întoarcere la mine însumi și la un vis ce mi-a apărut când am început să desenez caligrafic literele alfabetului… Atunci mi s-a năzărit să-mi încredințez hârtiei tot ce-mi trecea prin scăfârlie, și după majorat am mâzgălit fel de fel de așa-zise jurnale personale.
Observ că ați redus scrisul meu doar la analiza degradării societății, în ciuda faptului că în cărțile ce-mi poartă semnătura am abordat o gamă foarte largă de teme.
Formularea întrebării îmi smulge și un zâmbet, de vreme ce considerați că folosesc un „mod elegant” de descriere a stării respective, deși stilul meu nu-i nici pe departe atât de… elegant. Întotdeauna am îmbrățișat o manieră frustă și directă, nu m-am ascuns în dosul cuvintelor, mi-am exprimat pe neocolite părerile, conștient de posibilele consecințe. Scriu ceea ce simt și nu ceea ce ar plăcea unuia sau altuia, scriu, în primul rând, pentru mine, și nu pentru un public anume.
Și cum se întâmplă mereu și mereu, fiecare generație are darul acesta de a privi critic lumea nouă ce vine, anatemizând-o și aruncând-o la coșul de gunoi al istoriei. Habar n-am cât de îndreptățite sunt judecățile mele de valoare, însă nu-mi pot înșela propriile simțăminte, acelea ale degradării înspăimântătoare a societății contemporane. Desigur, mă raportez aici la rânduielile social-culturale și politice în care am crescut eu cândva. Prin urmare, mă căznesc să fiu obiectiv folosindu-mă de… subiectivismul meu…
– În volumele dumneavoastră analizați adesea lumea de astăzi. Care este trăsătura societății românești actuale care vă îngrijorează cel mai mult?
– Ehe, de-ați ști câte mă îngrijorează ca român rătăcit între două lumi…
Să fie dezbinarea?
Să fie deculturalizarea?
Să fie atrofierea sentimentului patriotic?
Să fie ușurința de a ne lăsa manipulați de oricine?
Să fie exacerbarea individualismului?
Să fie perena „nefinitudine” și goana după „formele fără fond”?
Să fie apetența pentru trădare în favoarea celui care îți dă ceva?
Da, mă îngrijorează faptul că ne batjocorim țara cu fiecare clipă, acceptând să ne lăsăm umiliți de toți veneticii pripășiți pe bătătura mioritică!
– Ce influență a avut cariera juridică asupra stilului dumneavoastră literar?
– Zău că nu mi-a trecut prin minte o astfel de întrebare! Poate o ordonare a ideilor, poate un plus de concizie… Oricum, stilul literar n-a suferit nicio influență de substanță din pricina reflexelor mele profesionale, asta v-o spun sigur! În schimb, experiența de procuror și avocat, cu totul deosebită, m-a îmbogățit cu povești (deloc vesele) inaccesibile altfel! Un izvor nesecat în care n-am ezitat să-mi înmoi penița stiloului lăuntric și să-mi așez pe hârtie trăirile strânse prin voia ursitoarelor. Din acest punct de vedere, sunt un norocos și se cuvine să-i mulțumesc Bunului Destin!
– La acest moment al carierei, ce contează mai mult, să aveți dreptate sau să aveți liniște?
– Când ai dreptate, ai și liniște, nu? Lăsând gluma la o parte, cel mai mult contează, nu doar acum, sănătatea! Și fizică, și mintală!
După șaizeci de ani, omul intră (sau ar trebui să intre!) în anotimpul recoltei, al secerării roadelor semințelor aruncate în brazdă de-a lungul vieții. Or, în lipsa robusteții, a vigorii, bogăția câmpului riscă să fie mâncată de rozătoarele sălbatice… Doamne, și nimic nu mă întristează mai mult decât un ogor pustiit sau devastat!
Să mă întorc nițel și altfel la întrebare, i-am compătimit dintotdeauna pe oamenii care țin cu tot dinadinsul să aibă dreptate! Dreptatea, ca obsesie, devine o maladie periculoasă, nu atât pentru pacient, cât, îndeosebi, pentru ceilalți, iar cine nu crede, să-și amintească de Hitler, de pildă!
Cât despre liniște, ea are sens numai într-o dimensiune creatoare, altminteri devine o capcană ce te va anula ca ființă vie, scormonitoare și dubitativă!
Detalii mai multe despre activitatea domnului Marian Nazat găsiți pe blogul personal: https://mariannazat.ro.